Andreea Arsene: Educaţia copiilor începe, în primul rând, cu educaţia adulţilor din familie

Andreea Arsene: Educaţia copiilor începe, în primul rând, cu educaţia adulţilor din familie

De curând, Clubul de carte inEDU s-a extins în Lugoj, unde a fost luat sub aripă de Andreea Arsene. Pasionată de psihologie umană și de familie, ideea de a organiza astfel de întâlniri i s-a potrivit Andreei ca o mănuşă. Discutăm în cele ce urmează despre club, subiectele pe care le vor aborda în cadrul lui şi importanţa educaţiei, de data aceasta în familie.

A avut loc prima ediție a Clubului de carte inEdu, în Lugoj. Cum a fost? Ne poți spune, în rezumat pe ce anume vă veți concentra la aceste întâlniri?

Prima întâlnire a clubului a fost plină de emoţii, atât pentru mine, cât şi pentru participanţi. Mi-am dorit să fie o seară în care să ne cunoaştem mai bine între noi, dincolo de ideea de a aduce cartea preferată din domeniul educaţiei şi dezvoltării personale. Am descoperit că suntem oameni cu valori similare şi avem nevoie de astfel de evenimente în cadrul comunităţii lugojene.

Luna aceasta ne-am ales cartea preferată, pe care o vom citi din scoarţă în scoarţă şi pe care o dezbatem în 20 februarie. Ne-am focalizat atentia pe relaţia de cuplu prin cartea Domnicai Petrovai – Iubeşte şi fii iubită. Vom vedea ce informaţii utile preluăm din carte, ce se potriveşte în cultura noastră, ce nu a rezonat cu noi.

Când ne gândim la educația copiilor noștri, în general ne vin în minte cei şapte ani de acasă și apoi anii de școală. Însă este mult mai mult de atât. Ce rol joacă familia și relațiile din cadrul ei, în dezvoltarea armonioasă a copiilor?

Educaţia copiilor începe, în primul rând, cu educaţia adulţilor din familie.

Pentru a ne putea creşte copiii avem nevoie noi să creştem şi să ne dezvoltăm. Şi nu există un punct finit până la care să facem asta, ci este un proces continuu. Toată viaţa învăţăm! Ceea ce facem noi acasă cu cei mici, în primii lor ani, este ca o fundaţie. Prin relaţia pe care o construim, prin suma tuturor interacţiunilor noastre, ei învaţă de fapt despre lume. Şi aici mă duc cu gândul la studiul ataşamentului şi la mecanismele de adaptare dezvoltate pentru a face faţă vieţii.

Un copil care creşte într-un mediu armonios, de siguranţă, de iubire, va avea o anumită perspectivă asupra lumii. Un alt copil care va fi supus fricii, va vedea violenţă fizică, verbală, va avea o altă imagine. Când vine vremea să plece să descopere lumea largă fiecare o va analiza prin prisma acelor “ochelari” cu care a plecat de acasă.

O familie în care adulţii (mama, tata) au dificultăţi relaţionale este o familie în care şi copilul suferă. Nu înseamnă că totul trebuie să fie roz, ci înseamnă că e important să existe o dinamică de reparare. Greşim, copilul vede, învăţăm să reparăm şi o facem. El ne observă şi va ştii la rândul lui să repare relaţiile (de prietenie, la locul de muncă, în viitoarea lui familie).

Eu zic că întreaga noastră muncă în creşterea copiilor ţine de a le fi bune călăuze pe acest pământ. Cred că sunt echipaţi cu tot ce au nevoie, dar prin relaţia cu noi îşi descoperă “seminţele” interioare.

Din experiența ta de Psihoterapeut și Educator Parental, care sunt pricipalele provocări ale familiilor din ziua de azi?

În funcţie de ciclul de viaţă în care se află familia respectivă provocările diferă. Un cuplu proaspăt care acum are un bebeluş va avea dificultăţi de reorganizare a sarcinilor familiale, de îngrijire a copilului, de timp pentru ei, poate depresia post-natală a femeii. Familiile cu adolescenţi au alte provocări specifice etapei. Tinerii care pleacă de acasă sunt în plin proces de diferenţiere faţă de părinţi şi de găsire a propriului drum, pe când adulţii rămaşi acasă cu greu îşi regăsesc locul fără puiul plecat din cuib.

Nu este un singur răspuns la întrebarea asta, provocările şi dificultăţile sunt pline de nuanţe.

Ce mă bucură pe mine este că oamenii au început să fie deschişi şi apelează la psihologi, psihoterapeuţi pentru a înţelege şi a scoate tot ce e mai bun din fiecare etapă, fie ea şi cu dificultăţile aferente.

Ce lecții ai învățat, ca părinte, de la copiii tăi?

Copiii mei mă învaţă permanent, sunt cei mai buni profesori.Venirea pe lume a Mariei (6 ani imediat) m-a zguduit, m-a întors pe toate părţile. Parcă nimic din ce ştiam nu se mai aplica, aşa că m-am apucat să mă descopăr, să mă cunosc mai bine şi să mă accept.

De atunci, sunt într-un proces continuu de auto-cunoaştere şi dezvoltare personală şi profesională. Şi cred că nu mă voi opri niciodată. Tot de atunci am început călătoria psihoterapiei de familiei, locul meu de suflet în care mă regăsesc.

Apoi venirea pe lume a lui Ioan mi-a adus în prim-plan bunătatea. El este un copil iubitor şi blând, iar modul cum reacţionează îmi aduce permanent în atenţie bunătatea.

Alexandra, al 3-lea copil, a venit să ne completeze familia, nici nu ştiam că ne lipseşte ceva până când ea ni s-a alăturat şi ne-a condimentat întreaga dinamică. Lecţia preluată de la ea a fost să-mi păstrez deschiderea, să fiu flexibilă. S-ar putea ca în drumul meu să întâlnesc oameni, experienţe care să fie pline de sens pentru mine.

Majoritatea părinților sunt extrem de ocupați, sunt pe fast-forward și se gândesc că își vor crește copiii din mers. Nu au vreme de citit cărți, de îndrumări, de inspiraţie… Cum ai motiva, ce le-ai spune acestor părinți ca să își facă timp pentru lectură, și chiar să vina la Clubul de carte inEdu? 🙂

Eu nu am o reţetă pentru nimeni, suntem unici ca fiinţe şi purtăm cu noi propriile poveşti de viaţă. De-a lungul timpului, am observat că sunt oameni cărora le vine natural să-şi crească pruncii cu blândeţe, în iubire şi siguranţă. Sunt alte persoane care fac eforturi, care îşi doresc mai mult, mai bine, dar nu ştiu cum. Ei sunt cei care solicită sprijin. Şi sunt alţii care merg pe principiul “dacă eu am crescut cu o palmă şi n-am păţit nimic, iaca nici copilul n-ar nimic”.

Un om nu poate fi ajutat decât dacă îşi doreşte asta.

Clubul de carte, blogurile, evenimentele de educaţie parentală, şedinţele de terapie sunt pentru oameni care vor să crească atât personal, cât şi în relaţie cu ceilalţi.

Eu sunt unul din oamenii care susţine ideea de a ne creşte copiii din mers. Da, avem job-uri, avem pasiuni şi ne şi creştem copiii. Nu merg pe principiul de a renunţa la mine şi la visurile mele pentru ei. Ştiu sigur că nu aş fi fericită şi nu aş putea să-i ghidez spre fericire.  Dar mai ştiu că atunci când dau de greu în părinţeală, mă duc la carte sau întreb specialiştii.

Revenind la cea de-a doua întrebare, e important să avem în gând educaţia din familie ca o fundaţie pentru viitor. Roadele muncii noastre de părinţi le vom culege în ani de zile. Şi e mai uşor să punem bine cărămizile iniţiale decât să reparăm ulterior.

Ce ați pregătit în continuare pentru Clubul de carte inEdu din Lugoj?

Următoarea întâlnire a Clubului este în 20 februarie. Ne vedem cu cartea Domnicăi Petrovai – Iubeşte şi fii iubită. Este o carte foarte faină despre relaţia de cuplu, dar mai ales despre sinele fiecăruia adus în relaţie.

Ne dorim ca acest eveniment să aducă laolaltă oameni dornici să crească, să se dezvolte.

Forţez un pic lucrurile şi îndrăznesc să zic, să vină şi cei care urăsc să citească, care nu au timp pentru asta, sunt convinsă că se vor îmbogăţi fie şi numai din discuţiile noastre şi din experienţa de a fi acolo.

În timp, dorim să dezvoltăm o bibliotecă pentru a avea acces la informaţii şi cei care nu-şi permit achiziţionarea cărţilor.

Cartea, de fapt, va reprezenta liantul nostru, a oamenilor cu valori similare. Va fi doar motivul care ne va face să fim împreună, să ne dezvoltăm, să facem schimb de opinii, să ne informăm şi să creştem ca o comunitate.

Ce carte ai lua cu tine pe o insulă pustie? 🙂 De ce?

Hmmm, grea întrebare! Îmi revin acum în gând ultimele cărţi citite, cu experienţe grele din războiul din Sarajevo sau regimul nord-coreean, cu dificultăţile acelor oameni de a supravieţui ororilor la care au fost supuşi direct şi ca martori.

Fiecare carte mă îmbogăţeşte, din fiecare învăţ ceva despre lume şi despre mine. Nu am o carte preferată, pentru că am etape în care citesc anumite tipuri de cărţi, alteori schimb registrul complet.

Probabil, aş pleca cu Biblia. Cred în Dumnezeu şi, indiferent de cartea citită, credinţa rămâne una din valorile mele importante. Cu siguranţă, experienţa de a trăi pe o insulă pustie m-ar îmbogăţi personal, m-ar face să descopăr lucrurile despre mine de care habar nu aveam. Iar credinţa şi Biblia mi-ar fi călăuze chiar şi atunci când dau de greu.

Leave a Reply

Close Menu